Da, mă ! Doare ! Eutanasierea se plăteşte la kilogram, adică am dat 100 de lei pe 4 kg de omorât de câine. Bine dracu’ că n-am avut vreun Saint-Bernard că nu mai plăteam întreţinere iarna asta !
Hotărârea am luat-o de câteva zile pentru că la 14 ani ai ei nu mai mânca, nu mai bea, nu se mai ţinea pe picioare, ochii îi curgeau, făcea pe ea de-a trebuit s-o spălăm vreo 4 zile la cur de rahat, iar la ultimul control nu au reuşit să-i ia analize de sânge pentru că indiferent pe care venă din picioarele reci ale patrupedului meu intrau, nu curgea nimic.
Blackie a renunţat, cred că i-a ajuns atâta chin şi viaţă paralelă de realitate.
Dacă tot am luat hotărârea, am anunţat restul familiei să-şi ia „good-bye-urile” că noi plecăm cu Domnul. Şi după ce că nu aveam toată inima adunată la mine, a trebuit să amân programarea zilei morţii din cauza fetei, care, pentru că a crescut cu Blackie, nu i-ar fi dat drumul. Am convins-o în fiecare zi că aşa trebuie şi în fiecare zi m-a convins să mai încercăm să o salvăm o zi.
Când am luat-o în braţe, Balckie a lăsat uşor capul aplecat peste mâna mea, parcă ar fi vrut să moară acolo.
Susţin teoria eutanasierii chiar şi la oameni, pentru că salvează o fărâmă de demnitate.
În practică însă, e greu. DE FAPT E HORROR !
Mai ales când ai doar un pachet de şerveţele în loc de un bax de hârtie igienică. Şi când îţi mângâi câinele pe creştetul cărunt şi te uiţi în ochii lui obosiţi şi aproape stinşi de boală, hârtia aia poa’ să fie triplustratificată că tot nu şterge nimic !
O nenorocită de injecţie curmă un mare chin. E atât de banal, încât e strigător la cer .
“Muşcă-i, fata mea ! ”
I-aş lua la palme, nici nu ştiu când i-au băgat câteva grame de lăptic de-ăla în venă, şi gata ! Respiraţia ei greoaie s-a stins.
– Gata.
– Cum adică, gata ?
– Adică gata.
– Aiurea ! Blackie e frumoasă şi rea, nu v-ar lăsa niciodată să terminaţi aşa uşor. Să ziceţi mersi că v-a lăsat să puneţi mâinile pe ea.
Nu pot să cred. Toţi trei au o stare de priveghi plină de compasiune, iar eu parcă aş fi un copil tembel care nu pricepe că gata e gata.
Bine, mă, bine, dacă gata e gata înseamnă că am un câine mort acum.
– Nu pot s-o las la dvs ? N-aş vrea s-o îngropăm, copilul meu suferă şi-aşa destul de mult.
– Ne pare rău, e câinele dvs… Dacă o lăsaţi la noi, va trebui să plătiţi o taxă de incinerare, e mai scumpă decât taxa de eutanasiere.
O, Doamne, toate se reduc la aspecte financiare ! Dar, stai !
– Adică îmi daţi cenuşa ei s-o arunc pe gârlă ?
Mă privesc toţi cu milă. Poate am văzut prea multe filme americane ?… De ce dracu le-o fi milă, chiar nu înţeleg, eu n-am nimic, doar mi-am omorât câinele ca să nu mai sufere.
Ar încăpea într-o cutie de pantofi. Probabil că n-aş mai cumpăra niciodată pantofi în cutie.
Dar stai aşa, că eu nu ştiu să sap. N-am ştiut niciodată. Mai ales când în grădina blocului zac rămăşiţe de salcie moartă şi polistiren de reabilitare. Mă văd déjà zgârmând pământul cu mâinile goale, mă văd ca Maia Morgenstein când era mama lui Hristos şi-al naibii să fie dacă îmi place de mine în imaginea asta !
Şi cât să sap să n-o dezgroape alte animale sau să nu dau eu de alt animal crescut la bloc îngropat în pământ?!
Şi dacă mă bântuie Blackie pe geamul de la bucătărie, ei, hai, că asta n-ar fi nimic, că eu sunt mare şi tare, dar dacă îmi va bântui copilul ?!
– Incineraţi-o…
Cu bine, Blackie !
Mi-a făcut plăcere să te cunosc.