< < Pur și simplu s-a întâmplat, așa cum se întâmplă dintr-o dată metastaza sau cum se întâmplă într-o clipă moartea.
Nu poți să spui că sunt una dintre toantele care nu știe nimic despre mijloace despre contracepție și despre marja lor de eroare… una care toarnă copii de dragul alocației lor mizerabile sau de dragul divinității. Nu.
Iubesc copiii. Dar nu sunt eu de vină că oamenii și delfinii fac sex de plăcere.
Am luat hotărârea cu sufletul sfâșiat și am mers cu soțul meu de mână la chiuretaj.
Expunere de motive: am trei nașteri, din care au rezultat un copil mort la naștere, un copil grav bolnav pentru care sunt însoțitor persoană cu handicap și un copil sănătos pentru care nu mai am timp să fiu mamă așa cum mi-aș dori, din cauza celui bolnav.
Îți dai seama ce prost m-am simțit în sala de așteptare când am văzut că am de două ori vârsta fetelor care așteptau la rând ? Pe lângă tristețea și povestea urâtă a fiecăreia, mă simțeam rușinos de bătrână. Nimeni nu era acolo de plăcere, în fiecare s-a dat o luptă până la decizia finală, iar consecințele… le știam fiecare.
Și atunci da, legea asta de consiliere pentru criza de sarcină e o mare tâmpenie. O văd ca pe o lege pro-cabinete, în nici un caz pro-oameni, pro-viață.
Ca femeie, știu sigur că n-o să vreau niciodată să nasc un copil de dragul continuității pământului pentru că pământul este supra-populat și la limita resurselor, nu ?
N-o să nasc de dragul de a-l da spre adopție să plâng toată viața după el. Nu pot. Indiferent cum ar fi, ar fi copilul meu, nu al altora. Aş suferi să-l ştiu pe mâna altcuiva. Eu n-am fost în stare să ţin bonă pentru ai mei, pentru că îi iubesc şi vreau să fiu lângă ei la fiecare pas.
Nu m-ar lăsa inima să-l las la mâna statului, pentru că văd ce face statul pentru copiii cu familie și îmi e de ajuns, nici măcar nu trebuie să ascult poveşti reale.
Cu toată bunăvoința lui, soțul meu nu e în stare să-și închipuie cum e să fii de acord să rupi viață din tine. Nu se poate închipui în locul meu oricât ar încerca. Raţional mă aprobă, sentimental nu ştie cum e. Nu poate.
Iar eu fac confesiunea asta în vinerea mare. Prefer să mă considere statul o criminală. Sau, din maximă grijă pentru copil, să mă facă să urlu mai rău decât urlu acum. Oricum nu pot să ajung în pragul sinuciderii, pentru că am o familie la care trebuie să mă întorc.
Să arunce statul piatra. >>