Aseară era tot vinerea mare.
Cu toate că-mi crează o stare de bine să cânt prohodul la biserică şi să particip la procesiunea îngropării lui Isus ( al cărui nume nu mă interesează cu câţi de „i” se scrie, pentru că ştim toţii la cine mă refer), am reuşit să chiulesc pe motiv că nu sunt ok la horoscopul de sănătate afişat pe câteva sit-uri.
De obicei fiica mea îşi ia o gaşcă de fete cu ea, se pun în fund în spatele femeilor în biserică şi cântă fals sau pierd versul la care erau, râd de se sparg şi lumea bisericoasă se uită urât la mine că eu sunt cu ele şi nu le potolesc…
Iar mie pe de o parte mi-s dragi aşa fetiţe crude, hlizite, fără griji şi nu-mi vine să mă iau foarte rău de ele, dar pe de altă parte simt câteva grame de ruşine din complezenţă când văd privirile urâcioase şi pocăite ale babelor n-ţâitoare din biserică.
Bine c-am chiulit. Cu ocazia asta, a stresat-o pe mă-sa mare.
Am mai spus că nu sunt fan al bisericii, sunt doar momente care îmi plac, momente de pace pe care cu greu le mai găseşti în biserica zilelor noastre.
Azi pleacă fata mea cu altă gaşcă de fete să taie pâine şi să umple punguţele de Paşti. Făceam şi eu treburi d-astea în copilărie. Îmi place atmosfera de voluntariat fără pretenţii, fără reproşuri că tu ai făcut şi ai dres, iar alţii au stat cu mâna-n sân.
Adică dacă tot ai decis să faci o treabă, nu regreta, nu reproşa. Sau n-o mai face.
E opţiunea ta.